Avertisment: “Nu credeti tot ceea ce cititi sau vedeti pe Internet” ;)

Perspectiva sumbra ca in anul 2012 se va sfarsi odata pentru totdeauna cu civilizatia umana a inflacarat atatea minti candide, incat, in ultima vreme, am fost sufocati de o serie de scenarii apocaliptice, unul mai catastrofal decat celalalt. Cele mai in voga retete de “apocalipsa” si contra-argumentele lor sunt prezentate mai jos, cu nota personala ca inainte sa ne izbeasca elucubratiile respective, tare mi-e teama ca ne grabim sfarsitul pe mana noastra. Un razboi atomic, un virus scapat din laborator sau, mai ales, o otravire lenta a Terrei prin poluare si efect de sera – din pacate, aceste alternative de apocalips, mai apropiate de realitate, nu ne impresioneaza nici pe jumatate comparativ cu o absurda aliniere de biliard a planetelor…

 

Iata zece (10) motive pentru care lumea nu se sfarseste in 2012…

 

10. Schimbarile din campul magnetic al Soarelui vor duce la explozii orbitoare

Linistiti-va, daca nu am orbit pana in prezent, expusi la o cantiate coplesitoare de grozavii tabloide, sunt slabe sansele ca Helios sa o transforme pe Terra intr-o planta populata de Stevie Wonderi. Nu ne vom alege nici cu o planeta prajita la propriu de razele unui Soare agresiv si pus pe apocalipse de buzunar. De fapt, lucrurile stau in felul urmator:

Inca de la formarea sa, Soarele trece printr-un ciclu de aproximativ 11 ani pamantesti la sfarsitul carora campul sau magnetic se extinde si se distorsionaeza, schimbandu-si polaritatea. Intr-adevar, un nou astfel de ciclu va atinge apogeul in anul 2012 sau 2013, savantii inca nu s-au pus de acord, iar unele estimari arata ca acest varf de intensitate al activitatii solare ar putea fi cu 30-50% mai puternic decat antecedentul. Insa expertii, pe baza statisticilor din anii trecuti si secolele precedente, demonstreaza ca acesta nu va fi nici pe departe cel mai puternic varf de activitate solara suportat de specia noastra.

Soarele nu va scoate spre noi o limba de foc care sa strabata cei 152 milioane de kilometri care ne despart de el. Cea mai puternica explozie solara inregistrata pana in prezent s-a petrecut pe data de 4 noiembrie 2003, cand cateva miliarde de tone de plasma au explodat in directia Terrei. Radiatiile X care s-au lovit de atmosfera care protejeaza Pamantul au avut atunci intensitatea radiatiei a 5.000 de sori. Cu toate acestea, inca misunam bine-mersi pe planeta…

9. Polii magnetici ai Pamantului se vor inversa

Asa, si? Cei cu asta? vor intreba pe buna dreptate miliarde de pamanteni. Oricat de stiintifico-pomposo-apocaliptico-inevitabilo suna, oamenii obisnuiti au dreptate sa stea linistiti. Nici aici nu este vreo mare smecherie! Am mai trecut de numeroase ori prin momente similare.

Ultimul a fost taman acum 800.000 de ani. Au supravietuit mamutii, rinocerii, ursii uriasi, tigrii cu colti pumnal, nici macar nevolnicii presupusi stramosi ai oamenilor nu au patit mare lucru in urma inversarii polilor magnetici. Vreti una si mai tare?

Ei bine, geologii sustin, cu probe serioase, ca mult iubita noastra Terra si-a schimbat orientarea polilor magnetici de cateva zeci de mii de ori de la formare pana in zilele noastre. Tot asa, nu exista nicio evidenta serioasa care sa dovedeasca faptul ca un camp magnetic intors pe dos ar fi cauzat extinctii in masa ale vietuitoarelor sau, mai rau, ar fi dat o mana de ajutor patrunderii radiatiilor X in atmosfera. Deci, scapam si de data asta…

8. Axa de rotatie a Pamantului se va inclina atat de mult incat… !

Aceasta teroie este atat de fantezista incat l-ar face sa rada si pe un copilas cu notiuni elementare de astronomie. Cu toate acestea, in trecut, multe minti de savanti au luat foc, alarmate de posibilitatea de a cadea cu totii, fara exceptie, oameni, animale, obiecte, undeva in haul spatiului cosmic. Asta bineinteles, doar daca Pamantul se apleaca atat de puternic incat « ameteste », pierzandu-si axa de rotatie pe drum, si noi cadem ca prostii din ghinion de nesansa. Adevarul este ca, spre deosebire de Marte, care porneste deseori in excursii in afara axei de rotatie, Terra isi mentine axa cu ajutorul influentei gravitationale venita din partea Lunii.

Pentru ca o asemenea catastrofa, evident apocaliptica, sa aiba loc, Pamantul ar trebui sa fie lovit de un obiect de marimea lui Marte, incident in urma caruia multiubita si poluata noastra planeta va fi dezechilibrata in vecii vecilor. Nu vom fi martori nici la asa ceva, deoarece proto-planetele de dimensiunea lui Marte haladuiau de capul lor prin Univers in urma cu peste 4 miliarde de ani. Asta e, oameni buni, de la Big Bang a trecut ceva timp, s-a linistit Universul si nu mai arunca alandala cu planete prin galaxia noastra!

7. Marea aliniere intre Jupiter si Saturn ne va perturba gravitational planeta

Nu cred ca existe vreo reteta apocaliptica mai dezbatuta decat aceasta. Nici pe departe. Aceasta ipoteza a ajuns atat de populara, incat, la ora actuala, exista o multime de oameni cu pretentii intelectuale care isi scuipa pe furis in san cand citesc despre alinierea care, chipurile, ar suna stingerea pe Terra. Asta pentru ca, in ultimii zeci de ani, s-a format o inflatie de scenarii care sustin ca o astfel de aliniere va duce la dezastre fara precedent – de la venirea antihristului si deschiderea portilor spre taramuri malefice (fanii serialului Twin Peaks de la inceputul anilor ‘90 stiu de ce) pana la catastrofe ecologice si geologice de neimaginat. Am o veste buna:

Spre disperarea astrologilor de taraba si a firmelor de asigurari, in anul 2012 pur si simplu nu se aliniaza nicio planeta. Or fi suparate, nu s-au inteles la pret, sau pur si simplu au altceva mai bun de facut decat sa se alinieze. Le priveste.

Inca ceva, am trecut destul de recent prin alinieri mult mai fioroase decat cea intre Jupiter si Saturn. Nu mai departe de pragul anului 1962, o conjunctie extrem de rara intre planete i-a facut pe astrologi sa delireze le propriu. Colac peste pupaza, conjunctia “catastrofica” petrecuta in noaptea de 4 spre 5 februarie a aceluiasi an a fost acompaniata de o eclipsa solara! Ghiciti ce s-a intamplat? Exact! Nimic…

Stati putin ca nu s-a sfarsit. Cea mai mare si mai tare aliniere din parcarea sistemului nostru solar a avut loc in anul 1982. Evenimentul a fost popularizat de catre un escroc in cartea “The Jupiter Effect”. Conform cartuliei, (care s-a vandut in sute de mii de exemplare) alinierea prost inspirata a Terrei cu Jupiter ar fi urmat sa provoace cutremure de neimaginat si valuri tsunami inalte cat turnul Eiffel. Tot ce s-a intamplat a fost ca un smecher din America s-a imbogatit peste noapte, profitand de frica colectiva si de naivitatea compatriotilor sai. Nu ma intrebati acum la ce i-ar fi ajutat cartulia, daca grozaviile profetite se intamplau cu adevarat.

Adevarul este ca banala Luna, la care urla lupii si cainii cand este plina, are asupra Terrei o influenta gravitationala mai mare decat cea a uriasului Jupiter. Situat la fix 628.743.036 km de noi, Blestemul lui Jupiter ajunge pe Pamant sub forma unei adieri la fel de puternice precum aerul starnit de zborul unei vrabii.

6. Soarele se va alinia cu ecuatorul galactic in momentul solstitiului de iarna

Hopa! Asta suna de rau. Hai ca macar reteta asta de apocalipsa poate o sa mearga. Nu prea, spre deloc – este verdictul corect! Tot acest titlu bombastic nu descrie altceva decat simple coordonate astronomice. Stiti care este de fapt adevarul?

Chestia de mai sus dezvolta aceeasi “putere apocaliptica” (valeu! cum suna asta) precum are intersectarea Strazii Jean Luis Calderon cu Strada Tudor Arghezi asupra geologiei terenului de sub cladirea Mediafax din Bucuresti. In plus, deseori cand aud de alinierea Sorelui cu orice, oamenii intra automat in panica, fara sa aiba habar ca pozitia lui Helios oscileaza in sus si jos de fiecare data cand Soarele orbiteaza in galaxie.

De la formarea Universului, am mai trecut prin exact aceeasi situatie la fiecare 35-40 de milioane ani. Este posibil ca interactiunea gravitationala cu cele mai dense parti ale galaxiei sa duca la o crestere a intensitatii activitatii cometelor in jurul Terrei. Dar aici este vorba despre fenomene care se pot intampla peste zeci de mii de ani. Ah, inca ceva, in 2012 nu se se va produce nici o astfel de aliniere. Pacat, poate mai iesea material pentru o seama de efecte de calculator cu pretentie de film…

5. Gaura neagra din centrul galaxiei ne va afecta iremediabil

Sincer va spun, greu de gasit subiect mai apocaliptic decat viziunea hulpava a unei gauri negre care absoarbe totul intransa cu o lacomie comparabila doar cu aceea a unor camatari care-si devoreaza datornicii. Orice om, indiferent de educatia si profesia pe care o are, simte un fior de gheata daca isi imagineaza in apropierea planetei noastre o grozavie care inghite totul, dar absolut totul.

Savantii care isi petrec viata uitandu-se prin megatelescoape ultraperformante ne asigura ca, si de acesta data, apocalipsa 2012 nu se va tine de cuvant. Iata de ce:

Gaura neagra din centrul Caii Lactee nu are nicio influenta asupra discului de planete al galaxiei. In plus, gaura neagra vizata este cat 3 milioane de mase solare. Calea Lactee nu e nici ea vreo amarata, este ditamai galaxia care contine (tineti-va bine) cateva trilioane de mase solare. Cu alte cuvinte, in acest moment, influenta gravitationala a gaurii negre asupra Caii Lactee este cumva asemanatoare cu furia unui catel de 2 luni indreptata contra unui tigru siberian. Nici pe viitor nu avem motive de teama. Previzionata coliziune a Caii Lactee cu galaxia Andromeda va arunca o cantitate atat de mare de gaze si gunoi spatial in gaura neagra incat aceasta va sfarsi sub forma unui quasar. Acest fenomen se va petrece peste cateva miliarde de ani…

4. Un asteroid se va zdrobi de Pamant

A venit randul si celei mai profitabile (uite ca am trait sa o vedem si pe asta) apocalipse. Insa, sfarsitul lumii care a scos din foame jumatate din Hollywood si a facut sa curga rauri de cerneala, nu are nici el sanse prea mari de concretizare.

Conform ultimelor date, cel mai periculos asteroid care are sanse pozitive sa ne loveasca este Apophis. Bezmeticul bolovan spatial (cu nume de demon stravechi egiptean) este o bucata de roca in lungime de 350-400 metri. Teoretic, daca impactul dintre un astfel de asteroid si Terra ar avea loc, s-ar produce pagube serioase. Dar se pare ca nici Apophis nu dezvolta intentii serioase.

Satul probabil sa se infrunte cu Bruce Willis sau sa serveasca propagandei NASA, asteroidul s-a saturat si s-a carabanit spre alte colturi ale galaxiei. Ultimele estimari ne spun ca demonul care-i speria pe faraoni s-a razgandit, deocamdata. Ar avea in plan sa se apropie din nou de Terra candva prin anul 2029, dar si atunci sansele de a ne saruta planeta sunt de 1 la 250.000. Astronomii si fizicienii seriosi, oameni care si-au dedicat viata studierii misterelor Universului, ne spun totusi ca peste cateva miliarde de ani Terra nu va scapa de un impact potential nimicitor. Tinand cont de acest generos interval de timp, anuntul lor nu cred ca mai sperie pe cineva…

3. In 2012 ne “intalnim” cu planeta Nibiru

Scoborata direct din categoria “Sadam Hussein poseda arme nucleare”, “Nu am incercat niciodata sa-l asasinam pe Fidel Castro” sau “I did not have sex with that woman”, americanii revin cu o gogomanie care, daca era la locul ei, adica in vreo serie cu Star in fata (Star Wars, Star Trek, Stargate etc), era chiar simpatica.

Insa enormitatea de mai sus a venit cu girul Astrophysical Journal Letters, o publicatie care se pretindea serioasa, agreata de Asociatia Astronomica Americana. Adevarul este ca nu exista nicio planeta Nibiru, cu atat mai mult una, care in fatidicul an 2012, sa se napusteasca peste sistemul nostru solar, distrugand totul in cale, inclusiv pe biata si mult incercata Terra.

Mitul Nibiru a fost alimentat de nenumarate fotografii care, absolut toate s-au dovedit a fi false. Afla mai multe despre apocalipsa 2012 si planeta Nibiru.

2. O supernova sau hipernova va iradia Pamantul

Hotarati-va odata! Nu de alta, dar gandul unei supernove sugubete, care isi imprastie radiatiile pe unde are chef, poate inspaimanta multi creduli. Daramite perspectiva unei hipernove (mai mare, mai rea). Paradoxal, cei care au cosmaruri din pricina unei nove, habar nu au macar ce e aceasta. In fond, este definitoriu pentru psihicul uman sa ne speriem de necunoscut. Insa, nu avem niciun temei, nici de data aceasta. Toti specialistii seriosi sustin ca nu vom fi martori la o astfel de grozavie. Iata de ce:

In proximitatea sistemului nostru solar nu exista vreo stea care sa dea ortul popii, transformandu-se intr-o supernova chitita sa ne iradieze pana la exterminare. Cea mai apropiata candidata la titlu este o giganta rosie, pe numele ei Beetlejuice. Acest astru cu nume de Halloween se va sfarsi intr-o explozie cosmica abia peste 1.000 de ani. Presupunand ca ne vom reincarna taman atunci, astronomii afirma ca, nici macar in acel moment, radiatiile novei nu vor afecta Terra.

Urmatoarea pe lista astrelor care vor face bum! este Eta Carinae, o stea situata la o distanta cu adevarat astronomica… deci nu avem motive temeinice sa ne ingrijoram ca vom fi prajiti de vreun fascicol devastator de radiatii gama care va strabate Galaxia, atunci cand gigantica Eta Carinae is va da obstescul sfarsit. Pasionatii de astronomie care au calculat probabilitatile de a fi atinsi de o asemenea nenorocire, declara ca exista o sansa de 1 la 10 miliarde ca aceasta nova sa afecteze in vreun fel Terra. Va mai este frica ?

1. Un nor de energie negativa va inghiti intregul sistem solar

Ocupanta primului loc in acest top al fricilor apocaliptice fara temei, nu se dezminte – este o teorie gogonata cu medalie de aur! Va puteti imagina un nor intunecat de dimensiuni incredibile si o atiudine dusmanoasa? Ei bine, si l-au imaginat altii inaintea dvs. Pana aici nimic in neregula, numai ca multi conspirationisti au lansat deja zvonul ca maleficul nor energetic ar exista cu adevarat si nu mai avem mult timp la dispozitie pana cand ne va inghiti cu totul. (Trebuie ca are stomacul tare).

Scenariul asta, pe cat de fantezist pe atat de investit cu grad de veridicitate de unii creduli, suna precum o combinatie stangace dintre un episod de Star Wars (vezi partea intunecata a Fortei) si unul de Star Trek (cu mister Q si alte entitati cosmice misteriose), totul altoit pe pseudomitologia unei secte apocaliptice moderne care predica cum ne va lua Cornoratu’ daca nu ne inscriem in turma lor. Pe scurt, este ca si cum Lucifer i-ar inmana lui Darth Vader o tigara de iarba crescuta pe langa cazanele Iadului, si l-ar povatui sa pufaie pe la toate colturile galaxiei, pana cand ne vom inneca intr-un nor de energie rea.

Si totusi exista destui pamanteni care iau in serios teoria energiei malefice. Daca ar binevoi sa aprofundeze subiectul, ar descoperi ca asa-zisa energie neagra se afla peste tot in jurul nostru, si asta de cand lumea. Fizica contemporana inca nu a stabilit ce este exact misterioasa energie – insa, in orice caz, nu o entitate malefica. Materia si energia neagra sunt elemente ipotetice, nedetectabile prin radiatiile prin care le emit, ci a caror prezenta se poate deduce din efectele pe care le au campurile lor gravitationale asupra materiei vizibile. Potrivit astronomilor moderni, materia/energia intunecata, invizibila, ar forma, de fapt, marea masa a Universului observabil.

Forta fie cu voi!

Sursa: descopera.ro

 

Istoria medicinei – si chiar Istoria, pur si simplu – e plina de informatii despre tot soiul de tratamente-minune experimentate de oameni de-a lungul timpului. Precizare: experimentate de unii oameni – dintre care multi au fost desemnati ulterior, cu termeni putin magulitori, ca escroci ori sarlatani – pe alti oameni, inclusi, de obicei, in categoria “victime”. In alte cazuri, daca nu era vorba despre o relatie sarlatan-victima, atunci era vorba despre ignoranta experimentatorilor si a pacientilor, deopotriva. Multa vreme, medicii au fost oameni cu o invatatura foarte amestecata. In urma cu cateva secole, un medic era si alchimist, si naturalist, si astrolog, iar unele dintre tratamentele prescrise sau administrate de acesti savanti reflecta intocmai nivelul de cunoastere stiintifica la vremea respectiva.

O notiune-cheie in istoria leacurilor minune este efectul placebo: te duci plin de speranta la un medic in care ai incredere, el iti da o pastila facuta, sa zicem, din zahar (si nimic altceva, dar tu nu stii asta, tu crezi ca iti da ceva care chiar actioneaza asupra problemelor tale) si… miracol! Functioneaza! Durerile iti dispar, povestesti, fericit, tuturor, ce bine te-a tratat doctorul Cutare, alti si alti pacienti se duc la el, plini de incredere si… miracolul placebo loveste din nou! Efectul placebo, bazat pe (auto) sugestie, este mult cercetat in zilele noastre, deoarece el se poate dovedi de folos in unele cazuri si, in plus, arata ce legatura indisolubila exista intre psihic si trup.

Mare parte din leacurile dubioase incercate de oameni de-a lungul vremii s-au bazat pe efectul placebo. Altele s-au bazat pe credulitatea, pe disperarea oamenilor sau pe atat de omenescul sentiment al curiozitatii. Unele au devenit adevarate fenomene de masa, obsesii, chiar mode – fiindca exista mode si in medicina, oricat ar parea de ciudat. Iar efectele au variat de la un tratament la altul, dar si de la un pacient la altul. Unii s-au facut bine, altii au murit. Fiecare cu norocul lui.

Dintre miile de leacuri incercate de-a lungul vremii si care s-au dovedit, in cel bun caz, ineficiente si inofensive, iar in cele mai rele cazuri, nocive pana la mortale, iata 10 care au facut epoca la vremea lor.

10. Ulei de sarpe

In 1905, in SUA erau deja inregistrate zeci de mii de brevete in domeniul medicinei. Multe dintre aceste tratamente nu faceau nici bine, nici rau si se vindeau pe bani buni, gratie ingeniosilor lor inventatori si promotori.

Unul dintre acestia, un anume Clark Stanley, care s-au autodistins cu titlul de Regele Crotal (crotalii – sau serpii cu clopotei – fiind specii americane de serpi, foarte veninoase, de care oamenii se temeau, asa ca porecla sarlatanului facea asupra lor o impresie puternica) s-a apucat sa vanda un “ulei de sarpe”, despre care sustinea ca vindeca durerile de dinti, nevralgiile, entorsele… dar ce nu vindeca? Daca stateai sa-l asculti pe Clark, pricepeai ca uleiul lui de sarpe era bun la aproape orice.

Clark povestea oricui voia sa-l asculte ca miraculosul leac era preparat dupa reteta secreta a unui vraci indian. Oricum, omul se pricepea sa-si vanda marfa: pune la cale adevarate reprezentatii, in cursul carora ucidea ctiva serpi cu clopotei si vindea sute de sticlute cu ulei de sarpe, la pretul de 50 centi bucata.

In 1917, autoritatile s-au gandit sa testeze – totusi – uleiul miraculos. Ce au aflat? Ca amestecul era alcatuit din ulei mineral (aproape 99%) si seu de vita (1%), la care erau adaugate un pic de terebentina si piper rosu, ca sa-i dea un miros ” de doctorie”.

Afacerea a cazut balta, insa expresia snake oil (ulei de sarpe) persista si azi in limba engleza, desemnand orice leac dubios despre care se pretinde ca ar face minuni; iar intr-un sens mai larg, o declaratie sau explicatie sau orice fel de vorbarie menita sa insele oamenii.

9. Calmant pentru copii

In SUA, preocuparile privind siguranta administrarii unui medicament au inceput sa fie luate in seama de autoritati incepand abia din anul 1962; pana atunci, acestea se concentrasera doar asupra eficientei de moment a tratamentului.

In secolul al XIX-lea, cand aceste sanatoase reglementari nu existau, piata medicamentelor era inundata de alifii, tincturi si siropuri care erau fie inficiente, dar inofensive (cazul fericit), fie de-a dreptul periculoase. In ultima categoria intra o gama larga de preparate destinate sa calmeze bebelusii iritati, care plangeau mult si dormeau putin. Multe aveau nume dragute, care cuprindeau expresii ca “prietenul copiilor” sau altele asemenea. Va imaginati cat de tentante erau aceste preparate pentru bietii parinti extenuati de noptile nedormite, ajunsi la marginea disperarii din pricina plansului de ore in sir al pruncilor.

Si, dupa ce il cumparau si il administrau… surpriza! (placuta, in prima faza). Bebelusii dormeau, intr-adevar, mult mai mult si erau considerabil mai linistiti. Nici nu era de mirare, de vreme ce asemenea leacuri contineau substante care, fara indoiala, au acest efect, dar care n-ar trebui, in nici un caz, administrate copiilor. De pilda, unul dintre aceste leacuri, Kopp’s Baby Friend, continea 8,5% alcool si putin… opiu!

Tragic de multi copilasi au murit in urma unor astfel de tratamente, deoarece, odata cu cresterea cantitatilor administrate (modul de administrare recomanda cresterea dozelor pe masura ce copilul crestea) se ajungea la intoxicatia cu opiu, micutii murind, pur si simplu, de supradoza de drog! Altii au devenit dependenti si numai Dumnezeu stie ce viata or fi avut acesti copii, transformati in toxicomani inca de la varsta de cativa anisori.

Asociatia Medicala Americana a intervenit, publicand informatii despre pericolul utilizarii acestor preparate si popularitatea calmantelor pentru copii a inceput sa scada in jurul anului 1900.

8. Bobine electromagnetice

Inainte ca FDA (Food and Drug Adnministration, organismul de control care taie si spanzura cand e vorba de testarea si acordarea avizului pentru utilizarea unor alimente sau medicamente, in SUA) sa fi capatat controlul asupra tuturor serviciilor medicale (asta s-a intamplat in 1932), afacerile cu tratamente medicale erau la indemana oricarui spirit intreprinzator.

De la sfarsitul secolului al XIX-lea si pana in jurul anului 1940, au fost la mare moda asa-numitele bobine electromangnetice, laudate drept capabile sa vindece – ia ghiciti ce! Exact, orice! Sau aproape. Oricum, daca te luai dupa reclame, faimoasele bobine electromagnetice nu numai ca iti imbunatateau starea de sanatate, dar te si faceau sa arati mai tanar si mai atragator (recunoasteti deja unele dintre cele mai vechi si mai eficiente trucuri de reclama?)

Existau mai multe tipuri, vandute sub diverse nume, dar toate se bazau – chipurile – pe acelasi principiu: fierul din organism contribuie la transportul oxigenului in tesuturi (asta e adevarat), iar electricitatea ar activa fierul, supraincarcandu-l cu energie, astfel incat celulele ar fi aprovizionate mai bine cu oxigen (asta e indoielnic). Important era ca tratamentul era de-a dreptul extraordinar, miraculos, nemaipomenit si alte asemenea epitete coplesitoare.

Mod de intrebuintare: cumparai bobina, o duceai acasa, te asezai comod in fotoliu, iti puneai spirala aceea de sarma izolata in jurul taliei, cuplai aparatul la o sursa de curent electric si asteptai linistit sa te simti mai bine si sa intineresti.

Bobinele electromangnetice au beneficiat mult de pe urma efectului placebo, numerosi oameni declarand ca simt efectele benefice ale curentului electric care circula in jurul lor. Desi curentul electric e folosit si azi, cu rezultate bune, in tratamentul unor afectiuni ale muschilor, tendoanelor si articulatiilor, suntem departe de fenomenul bobinelor despre care se pretindea ca vindeca orice, inclusiv cancerul. Oricum, bine ca erau inofensive, ceea ce nu se poate spune despre alte leacuri ineficiente, dupa cum veti vedea.

7. Apa radioactiva

Curele in statiuni balneoclimaterice se bucura, de multa vreme, de o mare popularitate. Asa erau si la inceputul secolului XX, cand curele de ape termale erau cat se poate de apreciate si contribuiau la metinerea si imbunatatirea sanatatii.

In 1903, s-a descoperit ca apa multor izvoare termale era radioactiva, ceea ce a a dus imediat la concluzia (gresita, din pacate) ca radioactivitatea face bine organismului si pe acesta presupusa putere vindecatoare a radiatiilor s-a cladit o intrega industrie.

Chiar medici si publicatii medicale serioase anuntau ca radioactivitatea face minuni: vindeca bolile mintale si incetineste imbatranirea, lecuieste malaria si diarea… In urma acestor informatii, lumea a devenit mai interesata ca oricand de cura cu apa radioactiva, sub forma de bai sau sau chiar bauta. Cativa intreprinzatori au inventat vandut si dispozitive portabile, cu ajutorul carora putea fi incarcata radioactiv si apa de acasa, fara sa te mai duci la bai. Se gaseau chiar si produse cosmetice ce contineau substante radioactive.

Nebunia s-a potolit atunci cand mai multi binecunoscuti promotori ai acestui tratament au inceput sa se imbolnaveasc si sa moara pe capete, rapusi de “leacul” care ar fi urmat sa le intretina sanatatea.

6. Anti-chelie

In secolul al XIX-lea, barbatii erau la fel de alarmati ca si acum de pericolul de a-si pierde parul. Ca urmare, remediile-miracol pentru combaterea chelirii infloreau pe toate drumurile – pe cat de multe, pe atat de putin eficiente. Una dintre aceste minunatii, Hall’s Vegetable Sicilian Hair Renewer, fusese, chipurile, preparata dupa o reteta destainuita proprietarului de un misterios sicilan (de unde numele). Probabil ca, dupa o vreme, a intrat in scena un al doilea sicilian, pentru ca ingredientele produsului s-au schimbat, ceea ce in viziunea inventatorului insemna o imbunatatire a formulei.

Dar schimbarea s-a dovedit periculoasa: unul dintre ingrediente era plumbul (despre carte fabricantul sustinea ca va da parului nou-crescut o culoare inchisa, frumoasa), dar care n-a facut decat sa duca la imbolnavirea grava a multor persoane. Plumbul, metal foarte toxic pentru organismul uman, era absorbit prin piele si se acumula in corp, datorita folosirii repetate a produsului anti-chelie, ducand, in cele din urma, la intoxicatie cronica.

5. Magnetismul animal

Termenul “magnetism animal” e legat de Franz Anton Mesmer, un ciudat personaj al secolului al XVIII-lea, care a profesat mai intai la Viena dar, cand ideile sale n-au mai avut succes acolo, s-a indreptat, in 1777, spre Paris.

Mesmer sustinea ca problemele de sanatate sunt determinate de blocaje care impiedica “fluidul vital” sa ajunga in fiecare ungher al organismului, iar magnetismul era o forta capabila sa corecteze aceste dezechilibre. Initial, Mesmer afirma ca prin utilizarea magnetilor putea indeparta aceste blocaje si restabili fluxul vital. Pana la urma, a ajuns sa sa spuna – poate chiar credea asta -, ca el personal, putea sa se lipseasca de magneti atunci cand efectua tratamentele cu pricina, deoarece era unul dintre putinii care posedau ceea ce el numea “magnetism animal” – niste capacitati biomagnetice, cum ar veni.

Mesmer a pus la punct un intreg arsenal de ritualuri de vindecare, garnisite cu incantatii, muzica, un iluminat special gandit si diverse obiecte de recuzita scenica. In aceasta ambianta stranie si ametitoare, el efectua “pase magnetice” deasupra corpului pacientului, dirijand, chipurile, fluidul vital si actionand ca un conductor pentru fortele Universului, astfel incat acestea sa-si gaseasca drumul prin corpul pacientului, pentru a-l vindeca. La un moment dat, pacientul ar fi trebuit sa aiba o asa-numita criza magnetica, echivalenta unei inrautatiri temporare, de scurta durata, a manifestarilor bolii – ca la exorcizare! – urmata de vindecare.

In cele din urma, regele Ludovic al XVI-lea a ordonat o ancheta stiintifica, condusa de savanti ai vremii, pentru a afla daca Mesmer descoperise intr-adevar existenta vreunui fluid vital inca necunoscut stiintei. Rezultatele anchetei – care a conchis ca era vorba doar despre imaginatie si autosugestie – nu i-au fost favorabile magnetizatorului, astfel incat acesta a parasit Parisul si a mai colindat cativa ani prin Europa, fara a mai fi luat, insa, in serios.

4. Peria electrica

Asta e fara indoiala, una dintre cele mai mari inselatorii ale tuturor vremurilor. Sa sustii ca o simpla perie poate vindeca o gramada de boli, mergand de la guturai la intoxicatii, asta numai un om cu mult tupeu sarlatanesc o putea face.

Ceea ce dr. George A. Scott a vandut drept perii electrice terapeutice nu erau nici macar electrice; erau doar usor magnetizate. El a scos pe piata si perii pentru corp (ca sa nu intrebe nimeni cum o perie de par poate vindeca probleme de sanatate care afecteaza organe aflate la mare distanta de cap) si chiar ondulatoare cu pretinse puteri terapeutice (ca oamenii – femeile, mai ales – sa creda ca pot rezolva doua treburi dintr-o data: sa-si onduleze parul si in acelasi timp, sa-si ingrijeasca sanatatea. Un truc de reclama vechi, dar cu eficacitate dovedita, de aceea e utilizat si azi.)

Doctorul ii sfatuia pe clientii sai sa nu-si imprumute peria personala nimanui altcuiva, caci in acest caz puterea terapeutica a dispozitivului s-ar diminua. Deci, cei nemultumiti de rezultatele tratamentului n-aveau decat sa-i ancheteze pe membrii propriilor familii.(“Care dintre voi a folosit peria MEA?”) In plus, “fiecare cu peria lui” insemna mai multe perii vandute.

Pacaleala a tinut vreo zece ani; lansata in 1880, folosirea asa-ziselor perii electrice ale dr. Scott a cazut in uitare in jurul anului 1890, nu inainte ca tipul sa fi tras pe sfoara mii de persoane.

3. Implantul de testicul

In 1917, un fermier american din Kansas, care suferea de impotenta, se uita cu invidie la tapii sai, care pareau sa nu aiba nici o problema din aceste punct de vedere. Marturisindu-i aceste suferinte intime medicului sau, acesta i-a raspuns – glumind, asa, ca intre barbati – ca nu i-ar strica niste “dotari” de tap. Iar bietul om, disperat, i-a propus doctorului, nici mai mult nici mai putin, decat sa-i transplanteze un testicul de la un tap, ca sa… stiti, sa poata si el sa… intelegeti dumneavoastra.

Doctorul, John R. Brinkley pe nume, a fost de acord. Si asta, pentru ca el era – desi fermierul n-avea cum sa stie asta – un tip foarte dubios. Petrecuse trei ani la un colegiu medical, dar nu-l absolvise, iar ulterior isi cumparase diploma de medic prin posta, contra sumei de 500 de dolari, de la o universitate cu profil medical. Incredibil, dar adevarat: capatase astfel dreptul de a practica medicina in cateva state americane.

Si doctorul Brinkley a facut-o (operatia). A implantat o portiune dintr-un testicul de tap intr-unul dintre testiculele fermierului. Aici vedem imensa putere a efectului placebo in actiune: pacientul s-a vindecat! Era, cu siguranta, vorba despre o impotenta psihogena, avand, adica, o cauza psihica, nu organica; un blocaj psihic care, inconstient, il impiedica pe omul respectiv sa… adica… intelegeti dumneavoastra.

Un client satisfacut e cea mai buna reclama, drept care vestea s-a raspandit in tot statul Kansas si apoi dincolo de granitele sale si mii de barbati au inceput sa-i solicite doctorului Brinkley interventii chirugicale asemanatoare.

Desi Asociatia Medicala Americana a criticat dur indeletnicireile lui Brinkley, faima acestuia a sporit. Unul dinte clientii sai multumiti a fost Harry Chandler, proprietarul ziarului de mare tiraj The Los Angeles Times, care si-a rasplatit medicul cu o gramada de publicitate gratuita. Ulterior, dr. Brinkley a devenit proprietarul unei statii de radio si a inceput sa vorbeasca ascultatorilor despre procedeul pus la punct de el si despre tot soiul de alte treburi medicale, intr-o emisiune gen “Sfatul medicului”, in care prescria tot chestii dubioase, in cardasie cu niste farmacisti locali.

Intre timp, operatiei de implant de testicul caprin ajunsese sa i se faca reclama ca fiind asa de nemaipomenita, incat vindeca nu numai impotenta, ci si hipertensiunea arteriala, bolile psihice si… de fapt, toate bolile. Peste 16.000 de asemenea operatii au fost realizate de Brinkley in cursul multor ani de cariera, pana cand, la presiunile Asociatiei Medicale Americane, individului i-a fost revocata licenta, sub acuzatia de imoralitate si conduita neprofesionala.

Care poate fi explicatia unui astfel de succes? Credulitatea oamenilor, efectul placebo, lipsa de scrupule a doctorului, indrazneala sa nerusinata si o istetime demna de o cauza mai buna… toate s-au combinat spre a-i asigura reusita. De pilda, dr. Brinkley afirma ca, desi operatia era necesara tuturor barbatilor, ea era destinata in primul rand celor inteligenti si era mai putin recomandabila celor prosti. In asemenea conditii, credeti ca un barbat, caruia operatia nu i-ar fi redat vigoarea sperata, ar fi admis ca interventia nu a reusit? In plus, operatia ajunsese sa coste 750 de dolari, suma considerabila la vremea aceea. Ce barbat cu pretentii de inteligenta si bogat pe deasupra, deci cu mari pretentii de respectabilitate, s-ar fi luat in bete cu Brinkely, in mod public, acuzandu-l ca nu i-a rezolvat problema si l-a lasat continuare impotent? Trebuie sa-i recunoastem doctorului Brinkley acesta insusire, comuna, de altfel, tuturor sarlatanilor de succes: era un bun cunoscator al firii omenesti.

2. Luarea de sange

Oricat de putin recomandat ar fi azi, acest tratament – luarea de sange sau “lasarea de sange” – a avut o cariera spectaculoasa. Timp de peste 2000 de ani, a fost poate cea mai frecventa metoda de tratament, aplicata pentru cele mai variate boli. In Antichitate – la mesopotamieni, egipteni si greci, azteci si mayasi – apoi de-a lungul intregului Ev Mediu si pana in secolul XX, cum te plangeai de ceva, cum venea un medic si, inspaimantator de multe cazuri, prescria o lasare de sange.

In urma cu cateva sute de ani, de operatiunea propriu-zisa nici nu se ocupau medicii, ci chirurgii – pe atunci o breasla cu totul separata de cea a medicilor, si dispretuita de acestia – sau barbierii-chirurgi.
Iar sangele nu se lua asa oricum si oricand. In Evul Mediu, de pilda, cand medicii erau adesea si astrologi, si alchimisti, si ce-or mai fi fost, trebuiau cercetate harti astrologice si facute niste calcule complicate, pentru a determina in ce zi si la ce ora era bine sa-i fie luat sange bolnavului.

Pielea si vasele de sange erau perforate cu ajutorul a diferite instrumente metalice sau se foloseau lipitorile. Unii practicieni ai timpului recomandau si cate 50 de lipitori dintr-odata.

Luarea de sange nu era folosita doar curativ, ci si profilactic, fiind considerata foarte binefacatoare pentru sanatate; asa ca, aveai sau n-aveai nevoie, ti se lua sange o data pe luna, asa, pentru orice eventualitate.

Dar aducea acest tratament vreo usurare pacientului? Dupa parerea medicilor, nu, cu exceptia unor rare cazuri: de pilda, un puseu de hipertensiune, cand extragerea unei cantitati de sange din corp ar fi putut reduce, intr-adevar, tensiunea arteriala, datorita micsorarii volumului sangvin; sau in unele cazuri de agitatie psihomotorie – care survenea ca simptom al unor afectiuni necunoscute pe atunci -, cand luarea de sange slabea puterile fizice ale pacientului si avea, in general, un efect sedativ si relaxant.

In cele mai multe cazuri, insa, facea mai mult rau decat bine, punand la incercare un organism deja slabit de boala si antrenanad, nu de putine ori, infectii (vorbim despre vremuri in care microbii si sterilizarea erau notiuni necunoscute) care complicau problema si, nu rareori, duceau la moartea bolnavului.

In Europa de acum cateva secole, cunostintele de patologie erau vagi, intemeiate pe conceptiile medicinii antice grecesti; se stiau prea putine lucruri despre cauzele reale ale bolilor si, mai ales, domina conceptia ca orice tratament e mai bun decat nimic. Asa ca, atunci cand un medic efectiv nu stia cu ce afectiune are de-a face, prescria o lasare de sange, un vomitiv, un purgativ – in ideea de a reechilibra “umorile” corpului (conform conceptiei medicale mentionate) si, mai ales, in ideea ca asa ceva oricum n-avea cum sa strice. Asa ca totul era, pana la urma, o chestie de noroc: daca aveai, bine; daca n-aveai… asta era.

Pana la inceputul secolului XX, luarea de sange inca era recomandata de unii medici. Pe masura ce se descopereau tot mai numeroase medicamente pentru tratamentul diverselor afectiuni, metoda a fost abandonata, fiind utilizata azi numai in cazuri foarte rare si pe baze strict stiintifice, ca tratament pentru unele maladii rare ca hemocromatoza (o afectiune congenitala caracterizata prin acumulrea fierului in sange in cantitati foarte mari, pana la niveluri toxice) si policitemia (excesul de globule rosii in sange).

1. Lobotomie

Termenul defineste intreruperea conexiunilor unei portiuni din creier cu restul tesutului cerebral, iar cercetari in acest sens au fost intreprinse inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Campionul lobotomiilor a fost un medic psihiatru si neurolog american, dr. Walter Freeman, care, in anii 1930, a pus la punct un procedeu cu durata de numai 10 minute, pentru a separa lobul frontal de restul creierului. Spre deosebire de procedeele incercate pana atunci, care necesitau perforarea craniului pacientului, operatia Freeman-Watts de lobotomie prefrontala era realizata cu ajutorul unui instrument de metal introdus prin orbita, pe langa globul ocular.

Dr. Walter Freeman si-a laudat, bineinteles, metoda, afirmand ca operatia de lobotomie prefrontala vindeca nu doar bolile psihice, ci si durerile de cap si problemele de comportament ale copiilor. A calatorit prin tara, facand lobotomii in dreapta si in stanga, ajungand uneori sa opereze si 25 de persoane intr-o zi.

Rezultatele, insa, erau complet imprevizibile. Unii dintre pacienti afirmau ca “se simt vindecati”; altii cadeau intr-o stare de prostratie, se intorceau la varsta copilariei din punct de vedere comportamental sau manifestau simptome de suferinta neurologica atat de puternice, incat aveau nevoie de ingrijiri permanente tot restul vietii.

Metoda a ajus la apogeul faimei in anii 1950, dupa care popularitatea i-a scazut rapid, datorita criticilor din partea comunitatii medicale si pshiatrice, acuzatiilor ca ar fi utilizata pentru controlul indivizilor, dar si aparitiei unor medicamente psihoactive, capabile sa atenueze simptomele bolilor pe care dr. Freeman pretindea ca le vindeca prin metoda sa.

Totusi, zeci de mii de persoane au fost operate de-a lungul catorva decenii, de catre neurochirurgi adepti ai lui Freeman. Pana in anii 1980, inca au mai existat cazuri de “tratare” a unor pacienti prin aceasta interventie si abia recent s-a renuntat la ea.

Sursa: descopera.ro

Substantele de mai sus au fost descoperite in retelele de apa potabila care alimenteaza mii de chiuvete din statul american Washington.

Cercetarile profesorului Richard Keil aveau in prima instanta studierea modului in care oamenii afecteaza panzele de apa freatica din care sunt alimentate retele de apa potabila ale marile orase. Spre surpriza cercetatorilor, analiza chimica a mostrelor de apa, a scos la iveala substante si compusi care nu ar fi avut ce sa caute in apa proaspata.

Spre exemplu in perioada sarbatorii Thanksgiving Day, apele prezinta reziduuri de cimbru, pe perioada iernii exista scortisoara din abundenta, ciocolata si vanilia apar periodic in weekend, iar in ajunul sarbatorii de 4 iulie, apele contin cacao si caramel. Descoperirile neasteptate nu s-au oprit aici. La o analiza mai detaliata, au aparut drogurile de mare risc. Dupa ce un consumator de droguri isi ia doza de cocaina, marijuana sau extasy, substantele active din aceste droguri trec imediat in fecale si urina. Odata ajunse in apele de canalizare, compozitia chimica a drogurilor nu este distrusa, ci se pastreaza intacta pana ajunge in reteaua apelor freatice.

Situatia este similara si in Europa, unde cercetatorii Sara Castiglioni si Ettore Zucatto au descoperit urme de cocaina in 22 din 24 de mostre care contineau apa potabila din Spania. Dezastrul produs de oameni nu se termina aici, cercetatorii estimand ca hormonii artificiali continuti de pilulele anticonceptionale luate de sute de milioane de femei, ajung in cele din urma nemodificati in sol si in cursurile de apa. De aici trec foarte usor in sistemul endocrin al animalelor, dupa cum au evidentiat studiile pe o serie de pesti din Statele Unite. Pestilor in cauza le-au crescut partial organe genitale feminine datorita expunerii la dozele mari de estrogen prezente in apele raurilor si lacurilor.

Sursa: NationalGeographic

Conform unui ingrijorator studiu de ultima ora, substantele chimice folosite in confectionarea materialelor plastice conduc la o efeminare a creierelor pruncilor de sex masculin. Este foarte probabil ca acei fetusi expusi la doze ridicate de chimicale, pe perioada sarcinii, sa prezinte dezinteres pentru jucariile “masculine” si sa evite implicarea in jocurile mai dure ale copilariei.

Rezultatul recentului studiu se adauga dovezilor deja existente care atesta ca substantele chimice tulburatoare de hormoni, aflate in miile de produse casnice din jurul nostru, interfereaza cu dezvoltarea copiilor.

Cercetatorii au analizat chimicalele denumite ftalati de benzil, care pot imita hormonul sexual feminin denumit estrogen. Unii experti sunt de parere ca acestea sunt partial vinovate de sporirea defectelor genitale ale baietilor si de diminuarea cantitatii de sperma a barbatilor din ultimele decade.

Desi industriile producatoare de materiale plastice insista ca ftalatii de benzil sunt siguri, Uniunea Europeana i-a interzis pe acestia in multe cazuri, de la utilizarea lor in cosmetice, pana la implementarea in confectionarea jucariilor pentru copii.

Totusi, femeile insarcinate continua sa fie expuse la aceste substante chimice, folosite oricum in componenta unor articole de uz zilnic, precum mobila cu elemente plastice, incaltamintea, obiectele din PVC sau cortinele de dus. De asemenea, pot fi transferate in mancare si bautura prin impachetarea acestora in ambalaje de plastic. Noul studiu a fost coordonat de dr. Shanna Swan, profesor de obstetrica si ginecologie in cadrul Universitatii Rochester din New York.

Echipa ei a testat probe de urina recoltate de la mame aflate in cea de-a 28-a saptamana de sarcina, pentru a detecta urmele de ftalat benzilic. Femeile, care au nascut 74 de baieti si 71 de fete, au fost contactate din nou atunci cand copiii lor aveau varsta cuprinsa intre 4 si 7 ani si intrebate despre jucariile pe care le folosesc acestia, despre activitatile care le plac si personalitatile lor.

Cercetatorii au descoperit ca acele cazuri de concentratii mai mari ale celor doua tipuri de ftalati – DEHP si DBP – au putut fi masiv relationate cu optiuni mai degraba feminine ale baietilor referitor la jocurile lor, nevand totusi niciun fel de impact asupra fetelor.

In concluzie, profesoara Swan crede ca aceste chimicale reduc nivelul hormonului sexual masculin, testosteronul, din organismele bebelusilor nenascuti, in timpul unei etape critice de dezvoltare, intre cea de-a opta si cea de-a 24-a saptamana de sarcina. Aceasta altereaza atat creierul, cat si organele genitale ale fetusilor. Au aparut, in contrapartida, voci care ataca exactitatea studiului, insa toti cei avizati sunt de parere ca descoperirea este un puternic semnal de alarma care trebuie sa atraga atentia tuturor, precum si eventualele masuri necesare.

Sursa: Dailymail

Google Labs a lansat Image Swirl, cea mai nouă aplicaţie pentru imagini, care reprezintă o nouă abordare a serviciului Google Images, ce rulează de opt ani.

Ce face mai precis Google Image Swirl ? Dacă este tastat, spre exemplu, cuvântul “flower”, textul are tendinţa de a se autocompleta. Apoi după ce este apăsat butonul de căutare apare un set de 12 fotografii. Fiecare dintre aceste seturi reprezintă o altă legătură către imaginile cu flori. Grupându-le în acest fel, Google Image Swirl speră să aducă în faţa utilizatorului cât mai multe rezultate relevante grupate laolaltă.

Serviciul Google Image Swirl este un proiect al Google Labs, şi, fiind deocamdată experimental, nu se ştie când sau dacă va fi introdus oficial. Unele dintre proiectele Google Labs s-au stins în timp, în timp ce altele se găsesc şi acum în suita Google.